Cel
mai spăsit și mai dreptmerituos în dezicerea de vechiul regim -
invocându-și până și tatăl care prin 1946 i-a spus „să nu ia seama la
comuniști că ăștia distrug țara” - apărea în cadrul procesului intentat
foștilor membri ai CPEx Ion Dincă, celebrul „Dincă-te-leagă” cum
l-au poreclit colectiviștii încătușați și târâți în justiție de el
pentru un buzunar de grăunțe sau doi știuleți de porumb, pe care ei își
permiteau să-i ia din „bunul comun – proprietate colectivă”, numai
fiindcă-i vedeau pe „tovarăși” cum luau cu duiumul și cum li se duceau
produse acasă cu microbuzele.
Acest
om care-și lăsase barbă de călugăr și-și căina tatăl - țăran român
realist, care-l sfătuise de bine, în vreme ce Postelnicu își arăta
prostia plângând și justificându-se cu stupida replică: „înainte
comandam eu închisorile astea și acuma stau în ele”, iar alții aveau
cinismul să-și bârfească partenerii de celulă consemnând slăbiciunile
omenești ale unora cu care petrecuseră la recepții importante unde
reprezentau high-life-ul cel mai îmburghezit, mai fudul și mai
egocentric al altruismului bolșevic – impresiona având, în lipsa sa de
caracter un fel de încăpățânare cu care-și punea cenușă-n cap în vreme
ce marile afaceri capitaliste ale familiei sale porniseră; aceeași
încăpățânare cu care, pe vremea puterii, era cel mai rău câine de pază
și cel mai slugoi cu figura milităros intransigentă; la sate trimițând
în pușcărie mii de țărani, la oraș dărâmând închiderea balcoanelor cu
care bieții locatari mai căutau puțină căldură, într-o singură noapte
după ce-o însoțise pe Coana Leana, doar pe motivul că aceea pufnea
văzându-le. Iar, în lumea mondenă, tot pentru Coana Leana, obligând
Taromul la o cursă nerentabilă București-Bangok, numai ca să-i aducă
acesteia în fiecare săptămână o orhidee proaspătă pe care i-o aranja el,
cu mâinile lui de călău al țăranilor, pe biroul cu călimări de aur al
genialei „savant și mamă” cum o cânta o colegă de a noastră poetesă.
Despre
acest gest, aș fi dispus la comentarii mai tolerante și mai glumețe,
fiindcă țiganul-general pe puncte era arătos ca bărbat cu figura
intransigentă, și, poate spera la vreun avans din partea băbătiei, având
o poză mai virilă decât a mierosului savant Ursu, la care cred că s-a
gândit Fănuș când a scris „Amantul Doamnei Dracula”. Dar, fiindcă
Fănuș, cu toate intuițiile și scormonirile lui de prozator genial s-a
dus, nu mai avem cum insista pe această direcție și rămând doar cu
amintirile mele în legătură cu năravurile de înalt-funcționar-secătură
ale acestui om care, școlit militărește, știa ca, de pe fermitatea și
intransigența poziției de drepți, pe care alți membri ai CPEx - civili
cu burtă și mișcări dezordonate pe care această poziție îi făcea mai
degrabă carghioși, subliniindu-le slugărnicia – n-o reușeau, să arate a
fi un slugarnic cu șira spinării dreaptă, care nu se-nclină rostind
laude, ci are neobrăzarea de a se-mpipota și a-și prezenta osanalele în
pas de defilare.
Așa
s-a întâmplat ca, la o plenară sau la nu știu ce meeting la Sala
Palatului, când Ceaușescu, criticând lipsa de fermitate și, mai ales,
lunecările oamenilor de cultură de la ce-l ducea mintea pe el să
înțeleagă din aceasta, a tot făcut apel la „documentili congresului al
XII-lea”. Și, cu fetișismul citatelor sau referirilor, a tot repetat
trimiterea la „documentili congresului al XII-lea” și, iarăși, și
iarăși: „documentili congresului al XII-lea”... Numai că, așa cum și-a
dovedit pronunția și în alte ocazii, pesemne influențat de rezonanțele
pe care le aveau, tot în domeniul ideologic, referirile la congresul al
nouăsprezecelea al PCUS din măreața URSS, el vorbea despre congresul al
XII-lea de la noi pronunțând, pe cât de agramat, pe atât mai cu
încăpățânare: „Congresul al Douăsprezecilea”. Și chiar a repetat
aceasta, fără jenă, de mai multe ori atunci, precum și alteori, în alte
ocazii, cu acea încăpățânare dictatorială de a face lege din
incompetențele proprii. De data asta era vorba de o lege lingvistică ce
se instaura prin slugărnicia celor care nu-și permiteau să-l corecteze
pe geniul carpaților. „Conghresul al douăsprezecilea” a rămas în
înregistrările multora dintre cuvântările sale, ca un exemplu de siluire
a legilor vieții după voință personală.
Dar,
conform celor ce urmează, ca un exemplu al faptului că nu doar
dictatorul e vinovat ci, în egală măsură slugoii care i se supun orbește
cultivându-i necioplirea și nepriceperea. Pentru că, la acea adunare
despre care vorbesc, elementele critice fiind foarte vehemente, ceilalți
vorbitori trebuiau să-și facă autocritica și toți se angajau ca, de
acum înainte „să respecte dommentele congresului al XII-lea”... Așa că
au fost puși toți la încercare rostind sintagma iar noi, cei din
balconul presei, i-am văzut pe monitoarele care-i aduceau aproape, pe
toți membrii CPEx cum încercau să dreagă busuiocul corectând pronunția:
Popescu-Dumnezeu a ezitat în fața termenului, dar n-a putut, până la
urmă, să nu pronunțe corect; Stefan Andrei a scăpăt ușor accentuându-și
precipitarea oltenească a exprimării, așa că nu s-a înțeles prea bine
pentru ce optează; ungurul, care avea o slugărnicie drăgăstoasă, cu
ștaif ardelenesc, a pronunțat fără rușine sau fără simțul limbii „al
douăsprezecelea”; Mizil și Burtică nu s-au jenat să corecteze pronunțând
corect iar, după ei, prinzând curajul unei normalități, toată lumea a
pronunțat corect, mai ales observând că tartorul nu ricanează. Până când
a venit rândul lui Ion Dincă fățos și oacheș în alura lui
intransigentă, cu expresia fermă, lipsită de zâmbet care, cu tonul că ar
da un ordin de front a rostit cât se poate de răspicat, provocator de
răspicat, aș spune: „congresul al douăăăsprezecelea” privind drept, nu
la Ceaușescu, ci la cocoana care avea un instinct și mai mare în
obligarea la asemenea slugărnicii. Atunci, din coada prezidiului, care
era mai aproape de tribună, s-a auzit o șoaptă corectându-l: „doisprezecelea”...
Nu știu exact, dar cred că era Ion Coman, om mai dintr-o bucată, tot
militar, dar fără mofturi cazone care, dacă nu mă-nșel, era și mai
mare-n grad. Șoapta asta s-a auzit, l-a făcut pe vorbitor să întrerupă
și, doar după o mică tăcere, s-a redresat și a continuat cu apăsată
convingere carieristă: „...congresul al douăsprezecelea care ne
învață... congresul al douăsprezecelea care a trasat...”, „...congresul
al douăăăsprezecelea care...”... Omul n-avea tată, n-avea mamă și i-ar
fi trimis alături de țăranii pe care-i băgase în pușcărie și pe cei care
nu respectau gângâveala agramată a patronului.
Atunci
mi s-a configurat, cât se poate de clar, ce-nseamnă goliciunea pe
dinăuntru - malefica goliciune de idei și principii a funcționarului,
oricât de înalt ar fi el, care face orice ca să-și slugărească patronul.
Funcționarul care se asigură să aibă pilă la patron, demonstrând cât de
credincioasă pilă este el pentru interesele aceluia. Funcționarul ca
(și cu) pilă la Partid, care, tocmai prin asta, sfidează cu nerușinare. O
lume-ntreagă îl poate acuza pentru ce face, dar dacă asta îi întărește
plia, el îl calcă-n picioare și pe frate-său!
Cum
de mi-am amintit de toate acestea acum, în preajma alegerilor pentru
marea democrație europeană? Ar trebui să pomenim mai multe despre
obstrucționarea independenților de către funcționarii cu pile care
funcționează ca pile ale partidelor lor, amintindu-mi și din perioada
când candidam eu ca independent, pe vremea când uninominalele
erau un vis și nu se credea că mistificarea le paște și pe ele. Ar
trebui să recalculăm cum, la alegerile trecute, doar un candidat (ă)
independent a reușit, generalul Abraham, cu toată personalitatea și
popularitatea sa chiar și printre pungași, corupți și drogați, dând
chix... Dar, deocamdată, concret, subliniez doar cazul a doi candidați
independenți la alegerile pentru Parlamentul European care, oricât ar
vrea domnul Barosso să-i aibă alături, poate ne mai vinde niște
avioane, nu scapă de lucrătura unor asemenea funcționari. Este vorba de
prezumptivii europarlamentari Aura Speranța Ungureanu și Radu Golban,
unii dintre cei mai redutabili candidați independenți, oameni culți
care, dacă n-ar fi obstrucționați, ar conduce politica românească cel
puțin la un nivel peste penibilul cu marca EBA. Ei sunt amenințați cu
pierderea doveziii a zeci de mii de semnături de susținere, printr-o
chiciță de invalidare găsită de asemenea funcționari: Capetele de
coloană ale tabelelor de semnături nu mai sunt tipărite orizontal, ci
vertical. Cine a înregistrat susținători pe formularele vechi, pierde
valabilitatea semnăturilor obținute, conform acestei invenții a
funcționarilor puși independenți ca să slujească interese de partid.
Degeaba
le demonstrezi că, vertical sau orizontal tipărit, conținutul e
același, important fiind numărul de oameni care te susțin; degeaba le
spui că, în momentul anunțării dorinței de candidatură, formularele pe
care-ai pornit să strângi semnături aveau capetele de coloană
orizontale. Ca și Dincă, ei nu se uită-n ochii tăi, ci în ochii
patronului care trebuie servit. Degeaba îi huiduiești ca la fotbal,
pentru piedica pe care o vede toată lumea cum e pusă; nu le pasă!... Din
tradiția lui de-alde Dincă, ei știu că, dacă spun „al douăsprezecelea”
au câștig mai mare decât dacă respectă reguli elementare. Pila o ai la
partid, în măsura în care tu demonstrezi că poți fi o pilă pentru
partid. Restul nu contează, chestia cu bunul simț ne mai funcționând de
mult!
Huideoo,
ticăloșilor! – strig eu de mama focului. Dar fără vreo speranță, ca și
pe vremea când Dincă-mi spărgea ferestrele puse la balcon, ne păsându-i
de căldura din casă pentru copiii mei, ci de orhideele pe care le
aducea, proaspete și nu pe banii lui, de la Bangcok, pentru cocoana.
Fiindcă
îmi dau seama că, oricât de școliți ar fi la seral la Harvard,
parfumații ăștia cu costume de firmă nu sunt cu nimic mai buni, cu nimic
mai umani și, poate, chiar mai puțin onești!
Corneliu LEU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu