Domnule profesor ION COJA, v-am trimis eseul
dnei ANA SELEJAN intitulat Discursul lui Radu Gyr în totalitarismul
postbelic, și doresc să vă cunosc părerea despre acest text, sper că l-ați
citit.
Citesc tot ce-mi trimiți dumneata. Am auzit de
doamna autoare că a scris mai multe texte oarecum pe aceeași temă ca și
„eseul”: trădarea intelectualilor români după 23 august 1944! Și, de dragul
dumitale, mai înainte de orice, voi pune câteva întrebări. Doamna în cauză a
scris până acum ceva despre intelectualii care nu, nu au trădat în aceeași
perioadă istorică? Căci sunt destui! Și, mai ales, a scris ceva despre
intelectualii care au trădat după 1990? Căci sunt mulți și aceștia!
Cum ziceam, nu știu nimic despre doamna
Selejan, decât că s-a născut în 1946, deci a trăit 44 de ani sub „comunism”. A
avut timp berechet „să nu trădeze”. Timp să adune și ceva care să se numească „operă”. Există?
Nu am nevoie de un răspuns la aceste întrebări.
Cel mai grav ar fi dacă unul din răspunsuri ar fi „doamna Ana Selejan nu a
scris nimic (mai nimic) despre intelectualii care au trădat după 1990.”
De ce ar fi așa de grav?
Pentru că va trebui s-o încadrăm alături de
aceștia: cei care după 1990 au trădat condiția lor de intelectuali, de învățați
ai Neamului.
Ce aveți de reproșat eseului pe care vi l-am
trimis? Țin foarte mult la Radu Gyr și nu-mi pică bine concluzia autoarei: „e clar că Radu Gyr a practicat scrisul la
două mâini. O scriitură „semioficială”, la vedere, cea din ziarul „Comitetului
român pentru repatriere”, şi cea ascunsă, interzisă, cea valabilă din punct de
vedere estetic, de certă valoare şi perenitate.”
Domnule, distinsa eseistă se declară
anticomunistă! Postură ușor de asumat imediat după 1990, dar din ce în ce mai
greu de afirmat azi, după 27 de ani de anticomunist „de stat”, fără să vii cu
argumente serioase. Căci viziunea noastră asupra perioadei 1945-1989 este azi
alta decât în decembrie 1989. Iată, din acest eseu aflu că a existat în vremea
„aceea” un Comitet român pentru repatriere”, iar lui Radu Gyr doamna eseistă îi
reproșează că a colaborat cu acel comitet! „Păi, cucoană, îmi vine să-i zic,
dacă ar exista azi un asemenea comitet, m-aș strădui și eu să colaborez la
opera de repatriere a românilor! Cum să-l acuzi pe un mare naționalist, ca Radu
Gyr sau Nichifor Crainic, că n-au refuzat colaborarea la repatrierea românilor,
o preocupare dintre cele mai firești a unui guverne, indiferent de ideologie?!
Mata ce ai vrea, să ne punem în slujba operei malefice, diavolești, de
depopulare a României, de deromânizare a Țării, care se petrece după 1990
susținută pe toate căile de actualul establishment?! Și mai ales se produce
această hemoragie națională fără să stârnească niciun protest mai serios al
majorității intelectualilor noștri. Y compris doamna Ana?...”
Propriu zis e de mirare că a existat acel
Comitet în anii „obsedantului deceniu”, denumire eufemistică a unui deceniu
odios, în termeni exacți!
Totuși, să ieși din pușcărie unde te-au
băgat pe nedrept comuniștii și după câteva zile să scrii laude la adresa
comuniștilor nu este un lucru prea curat...
Domnule, cum vă mai păcălesc cuvintele!...
Gândiți-vă la persoane și la fapte, nu la cuvinte! Comuniști se numeau și Ana
Pauker sau Teohari Georgescu, dar și Gheorghiu Deja sau Ilie Murgulescu! Păi
comuniștii care i-au închis și torturat pe Radu Gyr și camarazii săi în anii
acelui deceniu tragic nu mai erau pe funcții de conducere la data când
închisorile comuniste au început să se golească de deținuții politici, de alde
Radu Gyr și Nichifor Crainic! Instaurarea comunismului de tip bolșevic,
kominternist, s-a produs cu brutalitate, cu sute de arestări într-o singură
noapte, sub protecția Armatei Roșii care ne ocupase!... De acest regim total
anti-românesc, mai întâi anti-românesc și abia în subsidiar anti-democrat, nu
ne-au scăpat americanii, cum am sperat cu toții, ca niște năuci! De acel regim
criminal ne-au scăpat comuniștii naționaliști,
la început minoritari în partid, care cu timpul au devenit majoritari
și, când s-a constituit o masă critică de români în rândurile Partidului,
partidul a început să iasă de sub teroarea instaurată de „grupul deviaționist”
al minoritarilor (evrei și maghiari în primul rând) kaghebiști, kominterniști!
Românii umpluseră închisorile în anii odiosului
deceniu. Exemplară întâmplarea petrecută la Târgu Mureș, când Gheorghiu Dej a întrebat câți deținuți
politici sunt în Regiunea Autonomă Maghiară. Iar când a întrebat câți dintre
acești deținuți sunt maghiari, i s-a răspuns că niciunul!... Numai românii
unelteau împotriva ordinii sociale?!, s-a mirat Ghiță al nostru...
Insinuați că a existat un filon naționalist
în partidul comunist, că acest grup naționalist a organizat Comitetul de
repatriere a românilor și că Radu Gyr a căzut la pace cu acești comuniști
naționaliști?!
Nu insinuez, ci afirm! Vin cu probe! Or, când
doamna Ana Selejan își propune un asemenea subiect,care pune la colț aproape
toată intectualitatea românească, avea datoria să se asigure că înțelege ce s-a
întâmplat, că știe tot ce trebuia știut ca să înțeleagă!... Or, din eseul
doamnei, eu am înțeles că domnia sa acceptă punctul de vedere al celor care se
străduie să ascundă acest adevăr: în istoria celor 45 de ani de comunism, în
România au fost două perioade: una de comunism bolșevic, kominternist,
anti-național, care a ținut până prin 1960, și alta de comunist naționalist, cu
„față umană”.
În toamna lui 1960, când am dat admiterea la
facultate, la examenul oral mi-a căzut să vorbesc despre romanul Bărăgan,
celebru pe vremea aceea, lăudat în toate manualele. Nu mai țin minte cum am
început, dar am fost oprit de examinator, de George Ciompec, cu întrebarea „ați
citit romanul?” Se vedea pe fața lui
George Ciompec și a celuilat examinator, dna Chiosea, că sunt oameni normali,
de încredere, așa că am răspuns cu toată sinceritatea: „Nu am citit romanul, am încercat de câteva
ori, dar mi s-a părut prost scris, tezist etc.” (Reproduc aproximativ răspunsul
meu.) Răspunsul comisiei a fost nota 10
pe care mi-au dat-o fără să-și mai piardă vremea!... Curtea era
edificată!Așadar...
Toți profesorii pe care i-am avut la facultate
au fost de calitatea intelectuală a regretatului George Ciompec! Niciun
„trădător” printre ei!... Fuseseră câțiva trădători care se remarcaseră în anii
„aceia”, dar după 1960 nu mai teoretiza nimeni realismul socialist cu entuziasmul
de odinioară. Mă gândesc la alde Grohmălniceanu, care mi-a fost cel mai
antipatic, alte nume nu dau! Fuseseră majoritari prin anii 50, ajunseseră
minoritari în facultate și se reciclaseră strategic!
Să revenim la Radu Gyr. Cum e cu scrisul „la două mâini”?
Nu știu dacă din onestitate sau din prostie
doamna Ana Selejan dă un număr suficient de mare de citate din poeziile
publicate de Radu Gyr în revista comunistă „Glasul Patriei”, astfel că putem
judeca în cunoștință de cauză cât a fost Radu Gyr de practicant al „realismului
socialist”! Păi ce minunată literatură ar fi fost cea scrisă de Dan Deșliu sau
Maria Banuș ori Nina Casian dacă ar putea fi pusă alături de textele publicate
de Radu Gyr „la comanda partidului”! Nu sunt două mâini, domnule coleg, ci o
singură mână, a Poetului autentic!
Mi-am adus aminte de Labiș, strident de sincer
printre poeții conscrați ai partidului, și afirm că avem toate motivele să
considerăm că Radu Gyr a fost sincer. Pentru un voitor de bine lucid, multe din
cele ce se petreceau în România de după 1960 erau motive de satisfacție! Așa
ceva Ana Selejan se pare că nu poate accepta!
Iată, un caz: poezia despre Mamaia, scrisă de
Radu Gyr în 1963, superbă, pomenită de Ana Selejan printre poeziile scrise de
Radu Gyr cu ...mâna stângă probabil. I se pare recenzentei că nu ar fi sinceră
încântarea poetului dinaintea peisajului completat de partid cu cunoscutele
hoteluri și amenajări turistice! Întâmplarea face că în 1963 eram salvamar pe
plaja de la Mamaia și cunosc bine subiectul Adică știu ce minune era Mamaia,
stricată după 1990 de explozia economiei de piață! Cunosc bine ce șoc era
pentru toți turiștii occidentali la vederea stațiunii Mamaia! Dar și pentru
românii care nu o mai văzuseră de câțiva ani! Era o minune! Un turist francez
cu care mă împrietenisem mi-a trimis din Franța un ziar care prezentase un larg
reportaj asupra Mamaiei. Numai
superlative! Unul care mi-a rămas în minte, iată, după 50 și de ani: „les
pelouses plus vertes qu-au Deauville”. Ca și mirarea semnatarului că românii
practică și pe plajă „le baise maine”. Mi-aduc aminte că m-am mirat și eu: ce
era de mirare?!...
Ca naționalist autentic, Radu Gyr nu putea să
nu se bucure când se întâmpla și ceva de bine pentru Țară, pentru bietul român!
Așa cum s-a bucurat Petre Țuțea când a văzut cât de mare și de fastuoasă este
Casa Poporului! Ăsta era soiul legionarilor adevărați. Iar deseori l-am auzit
pe Ghinea sau Țuțea comentând anumite „realizări” ale comuniștilor zicând: asta
ne propuneam și noi să facem! În viziunea legionară, „România legionară urma ca
în 1980 să aibă o populație de 40 de milioane și să fie puternic
industrializată!” De aceea apreciau tot ce se petrecea în România pe linia
proiectului legionar, chiar dacă meritul era al dușmanului, al adversarului de
idei! Pentru legionari Țara era și este mai presus de orice ideologie!
Cred că Ana Selejan cunoaște puține lucruri
despre legionari, despre mentalitatea legionară! O să-i dau o informație utilă
pentru o nouă ediție a cărților sale: în închisoare, ca și în libertate după
1964, a existat un subiect dezbătut de legionari pe toate părțile fără să
ajungă la o concluzie unanimă: după război a venit la București colonelul rus
Romanov, cu misiunea de a transmite conducerii legionare din partea lui Stalin personal
invitația ca legionarii să intre la guvernarea Țării alături de comuniști!
Legionarii au refuzat. Refuzul nu a fost unanim. Unii, nu puțini, ar fi
acceptat intrarea la guvernare, în ideea că legionarii ar fi putut influența
guvernarea să fie mai puțin nocivă pentru Țară și Neam!... Am asistat la mai
multe discuții pe acest subiect, la cafeneaua din holul Athenee Pallace-ului. Mi s-a cerut și mie părerea la
un moment dat... Se pare că Sima a decis refuzul, în ideea că trebuie salvată
ideea legionară, ferită de vreun compromis care i-ar fi stricat pentru
totdeauna imaginea!...
Tocmai voiam să vă întreb ce credeți despre
dezicerea de legionarism a lui Radu Gyr?
E regretabil că Ana Selejan, ca filolog, nu
și-a dat seama că acele texte „anti-legionare” nu au fost scrise de mâna lui
Radu Gyr! Se simte sintaxa cazonă, căznită, a textului. Iar dacă nu o simți ca
cititor, stai acasă și nu te mai ocupi de textele literare. Eventual scoți
ediții, dar nu mai mult! Nec plus ultra! Chiar i-aș sugera doamnei colege să
facă o ediție cu poeziile și textele lui Radu Gyr, publicate la „Glasul
Patriei”. O public imediat pe cheltuiala mea, iar încasările i le cedez!... Va
fi o mare surpriză, deosebit de plăcută, pentru orice român care-și merită
numele. Radu Gyr nu a trădat, cucoană!
Totuși Radu Gyr a semnat acele texte
anti-legionare!
Nu le-a semnat, ci au fost publicate sub
semnătura sa. O să spui că trebuia să nege Radu Gyr, să protesteze că s-a comis
un fals în numele său?!... Am mai povestit ce a pățit Alexandru Graur în anii
50: i s-a cerut să scrie pentru „Scânteia” un text despre limba care se
vorbește în Basarabia. A apărut un text modificat în punctul esențial, în care
se afirma că în Basarabia se vorbește limba moldovenească, a 11-a limbă
romanică, distinctă de limba română!...
Și nota bene: Graur era un comunist, cu 6 ani de ilegalitate! N-a avut
nicio posibilitate să protesteze. Mi-a spus mie care a fost adevărul, iar eu mă
simt dator să-l amintesc când este cazul! Dacă Graur sau Radu Gyr ar fi apucat
să trăiască după 1990, atunci am fi putut să ne mirăm că nu au contestat
semnătura!
Deci, în concluzie, cum rămâne cu
loialitatea și sinceritatea lui Radu Gyr?
Pentru mine subiectul ar fi sinceritatea
doamnei Selejan. Nu este în stare să spună cinstit că Radu Gyr în poeziile
publicate la comanda partidului nu scrie
niciun rând de laudă a vreunui conducător comunist, niciun vers de laudă adusă
Partidului! Ba mai mult: în multe poezii reia teme și motive din poeziile
publicate în perioada interbelică! O spune însăși madam Selejan, dar într-o
manieră care face de neînțeles pentru majoritatea cititorilor acest adevăr
esențial. E ca și când nu l-ar spune!
Și atunci de ce o face?
Ca stratagemă penibilă! Să nu i se ceară
socoteală că a eludat observația esențială: Radu Gyr a lăudat ce se întâmpla în
viața românului de rând, în devenirea Țării! Or, acum, când ne-a trecut febra
anti-comunistă, putem spune liniștiți că după 1960-64 în România s-au petrecut
și lucruri demne de prețuirea unui patriot autentic. Vezi afirmația lui Petre
Țuțea: „Ceaușescu a fost mai naționalist decât mine...”
Vă mulțumesc pentru...
Nu, nu! Eu îți mulțumesc! Voi relua subiectul,
dacă pot spune așa, scriind despre Paul Anghel, un mare intelectual, care vreme
de câțiva ani a condus revista Tribuna României, cea care a continuat
opera revistei Glasul Patriei.
A consemnat Nikita Vancea
PS Pentru cine este curios, textul dnei AS se
poate găsi la adresa http://www.tabor-revista.ro/pdf/11031.pdf
28 iulie 2017